Iarna

(autoportret)

 

Mă ascund de mine în mine,
Fug de păcat lepădându-l în fapte şi cuvinte,
Gândul vinovat mi se zvârcoleşte în minte,
Mă preling din toamnă cu toamna în vine.
Ingerul care mi-a fost dăruit
Are mânjite de mine aripile
Si-n loc să zboare, răscoleşte pământul
Cutreierându-i pribeag galeriile.

 

La judecata de dinainte de iarnă
Sosesc murdărită de păcat şi de toamnă.
Nu am cum să mă apăr, sunt prea ascunse-n mine
Ultimele gânduri, singurele fără prihană.
Cine mă cunoaşte? Cine depune mărturie?
Unde îmi sunt prietenii?
Cum de s-a veştejit curajul din mine?
E linişte şi judecata nu va fi amânată.
Voi fi izgonită în întunecatul nicăieri?
Voi pleca de-acum în negrul niciodată?

Mână îndurătoare este mâna divină:
Trimite printre nori o geană de lumină
Si ochiul cerului-judecător găseşte
In singura mea carte - ultima pagină,
Pe care am scris-o azi-noapte:
Negreala din gând picuratã pe alba hârtie,
Păcatele-mi din fapte şi cuvinte în scris spovedite,
Developând ca-ntr-o fotografie
Contrastul negru-alb între ce-a fost
Si cât am încercat altfel sã fac sã fie.

Iar îngerul care mi-a fost sortit,
Chiar de-i murdar, pribeag şi ostenit,
Eliberându-se din pãmântene galerii
Spre veşnicii albe-ndrãzneşte sã poarte
Gândul izbăvitor ce mi l-am tălmăcit abia azi-noapte.
Pe ultima filã din singura mea carte
Coboarã ninsoarea penelor lui
Pe care generos şi le smulge grãbit
Una câte una, fulg cu fulg,
Sã mã acopere cu îngereascã nea
Din zori pânã la asfinţit
Si mãngãiat de ea, într-un sfârşit,
Tipãtul sã mi se topescã în a rugii şoapte.

Si iarna? Iarna, o simt, nu poate fi departe.

 

 

Hiver

(auto-portrait)

 

Je me cache de moi en moi-même,
Je fuis le péché l’abjurant en actions et en paroles,
Les pensées coupables s’agitent dans mon esprit,
Je suinte l’automne l’emportant dans mes veines.
L’ange dont on m’a fait cadeau
Et dont j’ai souillé les ailes
Laboure la terre au lieu de s’envoler,
Parcourant ses galeries tel un exilé.

 

Au jugement d’avant l’hiver
Je me présente, maculée par l’automne et le péché.
Je ne peux pas me défendre, elles sont égarées en moi-même-
Mes ultimes pensées, les seules à être immaculées.
Qui me connaît ? qui peut témoigner ?
Où sont mes amis ?
Comment mon courage s’est-il fané ?
Le silence règne, le jugement ne sera pas remis.
Serai-je chassée dans les ténèbres de nulle part ?
Partirai-je désormais dans le noir à tout jamais ?

 

La main divine est emplie de miséricorde
A travers les nuages, elle envoie un rai de lumière
Et l’œil qui juge au ciel, retrouve
Dans mon unique livre – le dernier feuillet
Que j’ai écrit hier soir :
La noirceur de mon âme égouttée sur le blanc de la page
Mes péchés dans les actes et les mots confessés par écrit
Développent comme dans une photographie
Le contraste noir et blanc entre ce qui fut
Et tout ce que j’ai tenté de faire pour qu’il n’en soit pas ainsi.

 

Et l’ange qui m’a été prédestiné
Bien qu’il soit sale, errant et fatigué
S’évadant des galeries de la terre
Ose porter vers la blanche éternité
La pensée salvatrice que juste hier soir j’ai écrite
Sur la dernière feuille de mon livre unique
Il abaisse, telle une chute de neige, ses plumes
Qu’il se hâte d’arracher généreusement
Une à une, flocon après flocon,
Pour me couvrir d’une neige angélique
Depuis l’aube jusqu’au crépuscule
Et sous sa caresse, enfin,
Mon cri redevient un murmure de prières.

 

Et l’hiver ? l’hiver, je le sens, ne peut pas être loin.

 

(traduction: Nicole Pottier)

 

Marina Samoilă

 

"În celălalt sens"
Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2007