Poet, critic literar, profesoară de franceză în Franţa
Naţionalitatea: Franco-română
Perioadă activă: literatura contemporană, autor român în Franţa
Mişcare literară: “femelism” curent literar propriu.

 

Debut prin concurs: "Miraculum" (Dacia) A câştigat în 1980 concursul de debut în poezie al Editurii “Dacia” unde va debuta în 1983 cu vol. de versuri” Miraculum”(lector poetul Vasile Igna- prefaţă de Mircea Iorgulescu).
În 1985-editura Dacia îi va publica volumul “Femina” (lector poetul Vasile Igna)
***
1986-plecarea în Franţa unde va exersa ca profesor, autor de critici literare, poet în cenaclul “Humanisme et culture”(după o lungă perioadă de tăcere din motive personale)
2007-invitată la Festivalul internaţional de poezie ”Voix de la Méditerranée” noi.
Debut literar în Franţa cu un vol. de poezie “Dolor” (bilingv) éditions Clapas (lectori C.Liromon, J.Robin)
2008 - « Celebratio », Editura Kogaïon,  in curs de apariţie.

 

 

Autoarea a 4 volume de poezie:

 

"Miraculum" Editura Dacia, 1982

"Femina" Editura Dacia, 1985

"Dolor" Editions Clapas, 2007

"Celebratio" Editura Kogaïon, 2008.

 

 

Activitate literarã în cenacluri literarare :

 

Cenaclul de luni (ca studentã)

Cenaclul 19 (un timp responsabilã -concomitent cu poetii:Adrian Munteanu, Alexandru Musina şi prozatorul Gheorghe Craciun ) 

Astra (un timp secretarã)

Humanisme et Culture – Frontignan, Franţa .

 

 

Publicaţii de poezie în reviste literare romane şi franceze :

 

Viaţa Studenţeascã
Luceafãrul (unde poetul Geo Dumitrescu a debutat (La 25 juin 1977) autoarea cu poemul Pãmântul Viu)
România literarã
Vatra
Astra
Tribuna
Braşovul literar şi artistic 
Luceafãrul românesc on line
Monitorul cultural on line
L’Eloge du Danube*on line (directeur Artur Sivestri)
Salmigondis (France)
2007-invitée au Festival international de poésie de Lodève, Rencontres du Sud (Frontignan) ,
L’Echo de la Parole (Frontignan, Pézenas)

 

 

Cronici literare a carţilor autoarei în cãrţi de criticã literarã, portrete şi recenzii literare ale autoarei în publicaţii literare, reviste în România şi în Franţa

 

Cãrţi de criticã literarã:

Victor Felea : "Aspecte ale poeziei de azi "
Cornel Moraru : « Textul si realitatea »

 

Publicaţii literare, cronici literare la apariţia cãrţilor autoarei în România şi în Franţa:

Mihai Sin /03 Nov.1980 / Braşovul literar şi artistic
Victor Felea /nov.1981/Astra
Emil Rãdulescu /07 oct.1982 /Drum nou
Laurenţiu Ulici /05 ian 1983 / România literarã
M.N.Rusu 1983/ Viaţa studenţeascã
Radu Saplacan / 10 fevr.1983 /Tribuna
Voicu Bugariu /19 fevr.1983 /Luceafãrul
Victor Felea /martie 1983/Astra
A.I.Brumaru /25 april 1983/Sãptãmâna
Cornel Moraru /ianvier 1984 /Vatra
Anatoli Ghermanschi /04 aug 1985/Drum nou
Alexandru Tion /aug 1985 /Astra
Alexandru Horia /1986/Luceafarul
Emil Manu /27 martie 1986/România literarã

Salmigondis nr.81 et nr. 8 (1997 et 1998)
L’Inédit belge dec 2007 Belgia
Midi Libre édition de Sète ian.2007
A.I.Brumaru Luceafãrul de ziuã *on line 06 fev 2008
Artur Silvestri ARP (Asociaţia Română pentru Patrimoniu) Luceafãrul românesc on line
A.I.Brumaru : 25 fev 2008 Astra

 

 

Cronici literare

 

"Miraculum"
Editura Dacia, 1982

 

DIFERENTE

Angela Nache: Miraculum (Ed. Dacia)

”Întristări aburind fara rost/Agonic prin ierburi prin stele ori luna/Poezia nu-i acest paradis languros”...iată aici sugerata o poetica antisentimentala, apropiata principial de felul in care privesc si concep poezia tinerii de azi. Dar totul nu-i decât aparenta, căci mai nimic din ceea ce este valabil poeticeste in cartea talentatei poete din Brasov nu îngăduie apropierea , ca mentalitate si viziune de poeţii tineri, vădindu-se inca o data corectitudinea acelui dicton străvechi care spune: “non idem est si duo discunt idem”. ”Idem” este aici antisentimentalismul  care inseamna la multi poeţi tineri refuzul absolutismului afectelor, chiar al lirismului dar si al poeziei languroase inaltate la cer pe sforile melodicitatii si ale extazului in imaginar, pe când la Angela Nache inseamna doar, cum bine notează Mircea Iorgulescu intr-o prefaţa, cultivarea emoţiei in chip sistematic, insa fara patetisme si cochetării lăcrimoase, ci discret, lucid si mai ales, autentic, adică viu si natural. Nu vom găsi deci in placheta ei de poeme ale cotidianului prozaic sau trimiteri obiectuale la proza vieţii sau monografii ale străzii (daca, totuşi, găsim, cazurile respective sunt enunţuri si enumeraţii fara semnificaţie poetica), vom găsi in schimb, numeroase emoţii transcrise in vers clasic sau in vers liber, stări de existenta (altceva decât afectele) fierbinte, revărsări vitaliste cuminţite de uşoare melancolii intr-o imagistica de tip tradiţional( metafora care va sa zică), toate expresii ale pendularii, as zice fireşti, intre jubilatie si îndoiala. Aproape nimic nu lipseşte din ce se poate afla pe acest traseu colinar: jocul imponderabil al nuanţelor exuberantei juvenile (“Tanara visează-n casa, o lumina de matasa/Cum salvează din declin o bluzita de satin/Spala vase, rufe spală-n pantalonii de fatala/Agreabila si supla generos in pod hurduca/ Melancolica, activa, inspirata, reflexiva/Isi lipeşte-n frunte stele, minuscule , efemere.../ Dintr-o data ca impuns/Podul a pornit-o-n sus/Cu-al sau înger presupus/Genunchiat intr-un surâs!”), golurile de aer ce predispun uneori la melancolie (Pamântul tace, parca mă masoara/Nu mă mai ştiu sau poate mai exist/Aripile de cer m-au parasit/Hulubul alb se roagă sa nu moara/Vazduhul fagurii nu-mi mai intinde/La porţi durerea, rânjitoare sclava/Inca loveşte hohotind suava/Albastrul odinioară paradis/Ce grea povara palida penumbra/In inima, călătorita tara, goala/ De visu-n doi neputincios invins/Care-a uitat si ce-a mai vrut sa ceara/Cand timpul ca pe un mort frumos/L-a plâns!”) luciditatea asumării condiţiei proprii si încrederea in legea unitatii contrariilor (“Arterele raman carnivore/Tot primitiva li-i vrerea/Cu alte cuvinte sunt si eu om/Poetul este un om/Antisentimentala mă vor, sa nu stanjenesc/sa scormonesc portmonee, tarife/zilnice (le mai spun afisele/tragediei: “Intelege-te singura”)/ - iată flerul câtorva insomnii de jaratec/si de ce nu suspine?! - / Când aţipesc întrebările fara raspuns/In javra de trup repetent/Ma destind intre cine ştie ce drumuri/Ma rog totuşi sa raman cat mai terestra/Din dureri si contraste mă umanizez/Ma vindec de orice orgolii/Suntem in stare de-o viata frumoasa/Chiar daca am murit/Astazi trăiesc mai departe/Ma spăl in ape mai limpezi/Mai adăpostita mai puternica-n/Stiinta de sine...”).

In ce are mai bun poezia Angelei Nache e o încercare de conciliere a “zilei” cu “noaptea”, un prilej de “miraculum”.

 

Laurentiu Ulici/ 18 decembrie 1982 / România literarã

 

 

JUBILATIA TRAIRII

Intre numeroşii poeţi debutanţi din ultima vreme Angela Nache e o figura aparte, as spune chiar o singuratica, atât prin modul ei de a scrie cat si prin felul izolat si marginal in care atrait si s-a manifestat pana acum in atmosfera letrara a oraşului sau natal, Braşovul
Desigur ea si-a facut o perioada îndelungata stagiul de aşteptare si de “ucenicie”, a publicat sporadic poeme in câteva reviste importante, dar nu s-a afiliat cu staruinta vreunui grup de poeţi ai generaţiei sale, A “convieţuit” cu propriu-i talent intr-o ambianta restrânsa, si-a văzut de ale vietii, cum se spune, reuşind totuşi sa depaseasca presantele inerţii cotidiene si sa preschimbe elanurile interioare in concreteţea verbului poetic, intr-o bogata suita de poeme. Ceea ce a caracterizat-o de la început a fost o anumita exuberanta vitala, un mod de a trai cu bucurie si simplitate propria-i confruntare cu viata de fiecare zi, o trăire dublata, bineinteles de luciditate  si reflecţie, de un firesc simt al umorului si al jocului, al replicii spirituale. Exista insa la autoare, o vioiciune a temperamentului care atunci când se  transforma in versuri capata uneori aspectul unei “intemperante” verbale, un soi  de insistenta asupra termenilor concreţi, la care se adaugă si un gen de construcţii sintactice mai puţin limpezi, dificil de acceptat drept nişte formulări viabile (“Ar fi sa cant sper fiarele-nsetate/Atat de rar potopul de pace le cuvin/Sunt peşterile oarbe si mă asteapta goale/Cu tălpi, zdrelite umbre/Cum de pereţi mă tin/Neimpacata boare, nestinsa rana vie/Ca strâmba umbra-ntinsa/Pe coate ca un chin” – Cântec de sete) sau împerecheri de cuvinte fie prea forţate (“alte spargeri.../De fruntea casei nervoase-n incendiul/Campului copt”), fie declarativ abstracte ori căzute in desuetudine. Dar, dincolo de asemenea slăbiciuni, poeta ramane ea insasi, cu dărnicie, autentica si degajata, regăsindu-se intr-un limbaj al sau, destul de compozit, un amestec de îndrăzneli metaforice, de formulări discursive sau solemne, de rostiri colocviale si familiar-prozaice, totul stand sub semnul unui nuanţat registru de stări si atitudini sufleteşti – reacţii tipice pentru un contemporan sensibil, fragil si rezistent deopotrivă, prins mai ales in zona comuna, de jos, a existentei. Un poem ca Schiţa de portret ne oferă un exemplu frapant de modul cumulativ si vioi, aproape baroc, in care autoarea isi desfasoara energia verbala, reuşind un excelent autoportret (de fapt). Desluşim aici nu numai autenticitatea modelului (sa fim atenţi la gusturile, alura si contrastele ce il caracterizează) ci si nişte calitati ale textului poetic de a face apel din plin la cele cinci simţuri ale noastre, astfel incat versurile se desprind, parca, intr-un spaţiu al lor, capata o atractiva  materialitate (amintind nu o data de concreteţea  fraged senzuala  a cuvântului barbian): “Silueta elastica-n dulce lanuri, frig matasos/Fiorii frumuseţii curcubeuri pe coapsele-i/Masculin – feminine/La gat cu cravatele lui multistilate/Jeans cu centuri, şosete cu ciucuri/Grabita-ndrazneata fugind pe poante/Libera, seducătoare si vanilata, Ciripind vii refrene-n strada/Unde-si cumpăra nasturi, fermoare de argint/Ajunge la repetitii/Bate la maşina de scris/Aranjeaza carliontii unei clase de pici/Iubindu-I supuşi mângâierile, spusele..../Protejează calde mancaruri/Poate număra perle, dantele, perdele/Poate naşte si-odată cu pruncul/Adoarme-n cetatea strict verticala../Ce mai cutează ne mai spun alte/Cateva umbre subţiri, chipu-i vesel, serios,/Mereu mai fantastic, imprevizibi/In flanela-i gri, cu centura din piele de crocodil/Bluze din albe mătăsuri, in ciorapii gri-argintati/Ai timpului,/Vii si elastici!”. Poeta isi continua si in alte poeme portretul, infatisandu-se cu aceiaşi bunavointa amuzata drept “eroina” diverselor ocupaţii, cotidiene, familiare, obişnuite, o “eroina” activa, traversând cu naturaleţe bucuria si tristeţea,  elanurile, îndoiala, neliniştea, nostalgiile vitaliste. Iată inca un exemplu in acest sens, unde cuvintele participa la o adevărata jubilatie a trăirii, iar banala realitate capata brusc un impuls catre fabulos: ”Tanara visează-n casa o lumina de matasa/Cum salvează din declin o bluzita de satin/Spala vase , rufe spală-n pantalonii de fatala/Agreabila si supla generos in pod hurduca/Melancolica, activa, inspirata, reflexiva/Isi lipeşte-n frunte stele, minuscule, efemere.../Dintr-o data ca impuns/Podul a pornit-o-n sus/Cu-al sau înger presupus/genunchiat intr-un surâs" (Ea). Daca la început poeta poseda din plin harul de a crede in iluzii si se vede pe sine ca pe o printesa/cenusareasa, fericita in atmosfera oarecum sfidătoare a propriului ei basm, dupa un timp mirajul se spulbera, încet, încet si eroina descoperă ca se afla dincoace de “apele” oglinzii in care si-a închipuit ca vieţuise, simte o anumita deruta a sentimentelor, percepe ‘Trezirea” in fata obiectelor si starea ei se transforma “intr-o singura lacrima lunga” (Cat inca...). Jocul amăgirilor si îndoielilor, in contrast cu momentele d plenitudine si elan, se continua in alte câteva poeme de aceiaşi factura concreta, dense de imagini iradiant simbolice. In Fiat lux citim astfel de versuri:
“Ecouri, zig-zaguri neliniste/Curge laptele crud al poemului/Ce altceva sa mananc/ranile frunzei mă vor faramita/Mai încolo spre toaman/Sufletul tot atunci/Ca o rădăcina cioplita de vant/ Va lupta sa traiasca ori vamuri/Prelungiri din instinct/genunchiul din fire uimit/Cum asuda pori razvratiti/Mintea mea tanara/Murmurand vrand-nevrand/Geografia ştiut-a tristeţii...” E in ele expresia unei ”Prelungiri din instinct” a încrederii in sine, in ciuda a ceea ce o subminează, o expresie-conglomerat, ca de obicei dispersând sugestiile, fara insa a le distruge sensurile principale, cele care leagă poemul de adâncimile fiinţei. In Ce tanara inca, o izbucnire mai directa a vitalitatii tinere si conştiente de propria-i putere:”...cate dorinti se simplifica-n darul/Atator livezi/Sunt tanara, ce tanara inca/ ies din noapte-n picioare/Stiu sa mă apar/Ceturi intruse iau foc/De la camasa bogata/Ploile verii sunt repezi si calde/ Stol grăbit sa mă poarte”. Dar iată atmosfera de miracol ce proteja (inca) vârsta, dispare, lăsând in locul ei un fel de vacuum dezolat. Poeta isi da seama de noul sau statut existenţial, degradat si il notează cu un soi de inversunare ironica; versul devine si el mai distructiv, subliniind parca pierderea suferita (Statut): “Pungi de plastic pasari mai slabe/Cu gust de gaina,/Etichete, coloranţi aglomerari/Leaga la gura borcanul sfidării cu celofan/Magazine ciudate-ti taie/orice surplus de elan orice razvratire/Nu-ndraznesc sa mai spun ce gandesc/Ma grăbesc sa observ salturi in statutul/economico-social alfemeilor/Azi bat singure-un cui in perete/mai celibatare, independente/pasiunea arde orice varsta/Barbatul fatal maxiatractiv leintampina/Obosit si grabit/Izbucnirile sângelui sufletul nu mai duc/Sub un tren plicticos si banale (O, Karenina!)/Astăzi blocul de gheata, turnul adevarului,/Ma ţin paradoxal in picioare/Chiar umblu...”. primul ciclu al cartii (Miraculum). Se încheie pe fundalul unei triste luciditati, consemnata convingător in poemul Timbru, fara sa alunge insa elementul senzual-visator-vitalist ce caracterizează poezia Angelei Nache:”....nădejdea staruie/Faramitata (...)/Ce necesara-i uneori o poveste/In care sa crezi – hai sa zicem – de luni/pana samabata seara/Talpa respira cald petrecuta de lut/Metalul melancoliei da trupului/Luciul atât de plăcut al imbatarii de sine/Cand podelele rad in răsfrânta lumina/fructul sanctificat si muscat de-un sărut (...)/O durere numai a mea se-nfrupta din mine/Umilita de seve (...)/Eu incapatanat-melancolica/Ma împresor si cu tandri de /vant...”
Celalalt ciclu Tema principala, menţine poezia autoarei intr-un echilibru mai stabil, sub o privire mai comprehensiva, mai împăcata cu seismele interioare, cu situaţia unui eu care isi traieste cu dramatism prezenta in lume si multiplele-i metamorfoze. Daca la un moment dat poeta adopta un ton degajat, ironic, scriind: “Eu locuiesc in centrul unui eminamente/Fragil vârtej senzual/Scriu elegii, epistole sentimentale/locuiesc o stea, mai fierbinte/cu cat isi presimte sfarsitul...”, alta data lirismul se naşte din sentimentul unei instrainari de sine si de lucruri (Vid), dintr-o secvenţa strict  realista, înregistrata cu un păstos “bine temperat” (Strada Cosmos), dintr-o dezinvolta “denunţare” a propriului bovarism (Mod de intrebuintare) sau din câteva stranii enunţuri metaforice divergente, foarte concrete, închegând acelaşi stil adeseori ambiguu si “neglijent” care o particularizează (Pelerin): “Pasare fenix fara vaier da stingerea/Cine stoarce tăcerile decât cel uitat/de lumina-n cuiele foamei de sine/Nu scânci, priveşte, afara-i lumina/nespanzurata/Singuratatea treiera-ntunecimile pieptului/Clopote albe, trase de vant ca de viata/isi cultiva sforile tari/Ca pe nişte simţuri esentiale/Piatra filozofala bolboroseste/Undeva intre suflet si trup/Umerii încarcă cenusa/Asmut poezia sa-mispuna/Ca viata-i neterminata/Eu pelerinul din razele/Facerii albăstrimii in care/Se-arata sfântul incendiat de cuvinte/Pentru prima ca ultima oara, roaga-i-le”.

Versurile Angelei Nache sunt o interpretare originala a sensurilor vietii, nu o simpla caligrafiere alor. Prin debutul sau editorial, ea confirma prezenta unei poete autentice, de reale resurse.

 

Victor FELEA / ASTRA / martie 1983

 

 miraculum

Angela Nache nu este un nume cu totul necunoscut.. in poezia anilor din urma. Debutul editorial (Miraculum), Ed.Dacia,1982) vine dupa o sustinuta colaborare in presa. Ce-i drept lirica sa nu are nimic din ambiţia si strălucirea programatica a ultimelor promoţii de poeţi tineri. De aceea a răzbit mai greu, dar – credem noi – nu mai puţin convingător. La urma urmei Angela Nache s-a afirmat cu discreţia unui talent adevarat. Mai ales la agresiunea cotidianului, a cenuşiului vietii (tema des folosita si uneori falsificata in sens livresc), ea aduce o emoţie pura si înfrigurata. O individualizează, de asemenea  prospeţime expresiei sale poetice, deşi nu e o “spontana”. Se apropie de firesc, de tema vietii (“tema principala” cum ii zice ) din spaima foarte concreta de irealitate si iluzie. Poemele pe care le scrie sunt pline de sens. Tanara poeta nu se joaca cu cuvintele, nici cu ideile. Nu improvizează. Fata de cotidian manifesta, ca mai toţi ardelenii, o reala putere de discernământ etic: ia in serios ceea ce merita sa fie luat in serios si in gluma ceea ce este derizoriu, neînsemnat. Nu pare preocupata atât de criza limbajului poetic modern, cat de criza eului. Este îngrijorata sincer, intr-un poem, ca rezervele de suflet se pot pana la urma epuiza. Când isi mai adresează “cate-o scrisoare deschisa eului” o face cu decizia unui gând existenţial ultim. Starea de uimire, de miracol ce insoteste si defineşte trăirea, e in realitate o stare de spirit activa – si care nu copleseste. O astfel de poezie are menirea “sa schimbe fata lucrurilor”. Lucida si in reverie, poeta obisnuieste sa strecoare printre rânduri o fina aluzie ironica, mai mult amara: ”Tanara visează-n casa o lumina de matasa/Cum salvează din declin o bluzita de satin/Spala vase , rufe spală-n pantalonii de fatala/Agreabila si supla generos in pod hurduca/Melancolica, activa, inspirata, reflexiva/Isi lipeşte-n frunte stele, minuscule, efemere.../Dintr-o data ca impuns/Podul a pornit-o-n sus/Cu-al sau înger presupus/genunchiat intr-un surâs”. Numai când se revendica de la principiul „freneticei seve” împrumuta pe neaşteptate un aer grav, solemn. Ideea devine ceremonioasa: „Jocul cel mai sărbătoresc al firii/Este răspândirea semintei/(....)/E timpul frumos si fertil ca padurile/Sa ne spunem ca suntem...” (Phrenesis). Astfel ca poeta, de o sensibilitate crispata, anxioasa mai are forta de a-si regăsi identitatea  naturii insasi, impacand intr-o formula biografica originala realul cu imaginarul: ”Ploaia si nasterea firului neted de grau/Eu nascatoarea de fiu/Dezvelind copilul meu viu/(...)/ce-as fi putut sa mai murmur/Toate-ale lumii/Mai moi si uşor daruindu-se/Bratele mele/Uriase si grele in sufletul uimitei taceri/frumusetea si pacea/Cu care-ntr-o mare de grau/ Ma aplec inspre fiu/S-il invat langa zori/Sa pornească...” Neabdicand cu incapatanare feminina de la principiul feminin al fertilitatii, nu ezita sa pună in relaţie cotidianul aparent cel mai obişnuit cu Cosmosul: „Balsamuri prelungi se zvânta sarat/Sub pleoapa bolnava de ţipat, nesomn/Si strigatul orei ce-abia se mai rabda/Uitata-n fertilul miracol/Scanceste o gura flamanda/Planeta leaga-ncet/Femeia inflorescenta/laptele se atâta in forma rotunda”. Deşi toata speranţa si-o pune sa renască „in măcar vitalitatea imaginaţiei”, sinteza de real si imaginar tinde spre prozaic, spre rostirea comuna”. In aceasta accepţie, a fi cuprins de uimire nu e o  slăbiciune. Dupa jubilatie „vin sacrificii, vin jertfe de sine”. Poeta încearcă la tot pasul un sentiment ostil fata de rutina, fata de stereotipiile cotidianului. Am văzut, insa ca notaţia descriptiva nu refuza revelaţia, inefabilul. Cu atât mai expresiva e percepţia stărilor de fapt, când se simte  ca o „rana ce-asteapta deschisa/Clipa scânteii si-a  semnului viu”. Deloc senzitiva, suferinţa – ca si jubilatia – corespunde unei stari mentale lucide. Amestecul incitant si uşor ermetic de cerebral si senzual conferă o nota aparate poeziei Angelei Nache “Pungi de plastic pasari mai slabe/Cu gust de gaina,/Etichete, coloranţi aglomerari/Leaga la gura borcanul sfidării cu celofan/Magazine ciudate-ti taie/orice surplus de elan orice razvratire/Nu-ndraznesc sa mai spun ce gandesc/Ma grăbesc sa observ salturi in statutul/economico-social alfemeilor/Azi bat singure-un cui in perete/mai celibatare, independente/pasiunea arde orice varsta/Barbatul fatal maxiatractiv leintampina/Obosit si grabit/Izbucnirile sângelui sufletul nu mai duc/Sub un tren plicticos si banale (O, Karenina!)/Astăzi blocul de gheata, turnul adevarului,/Ma ţin paradoxal in picioare/Chiar umblu...”.. Intensifica trăirea. In poemul Ce tanara inca, evoca, „vârtejul rănilor mele concentrice”. Accente la fel dramatice, răzvrătite apar in Fiat lux. Se supune parca unui regim aspru de insomnie, de secţionare nemiloasa a realului din perspectiva interioara. Mai crede, totuşi, intr-un timp fecund („Samanta-n pântec si samanta-n brazda /Hrănind fiorul aburitei frunţi”). Condiţia echivoca a femeii astăzi e exprimata in accente politice directe, fara echivoc si mai ales fara cochetărie: “Pungi de plastic pasari mai slabe/Cu gust de gaina,/Etichete, coloranţi aglomerari/Leaga la gura borcanul sfidării cu celofan/Magazine ciudate-ti taie/orice surplus de elan orice razvratire/Nu-ndraznesc sa mai spun ce gandesc/Ma grăbesc sa observ salturi in statutul/economico-social alfemeilor/Azi bat singure-un cui in perete/mai celibatare, independente/pasiunea arde orice varsta/Barbatul fatal maxiatractiv leintampina/Obosit si grabit/Izbucnirile sângelui sufletul nu mai duc/Sub un tren plicticos si banale (O, Karenina!)/Astăzi blocul de gheata, turnul adevarului,/Ma ţin paradoxal in picioare/Chiar umblu...”.
Acesta este registrul exact al poeziei Angelei Nache. „Ce poticnit mi-e destinul” exclama la un moment dat, sugerând ca se simte puternica si mai adăpostita in „Stiinta de sine”. Poate are imaginaţia frustrării, dar si pe aceea a regenerării. Nu lipsesc din poezia sa metafore, simboluri, corespondente de tot felul. Pe toate pune stăpânire, insa, starea de spirit a cotidianului. Le absoarbe. Al doilea ciclu, Tema principala, conţine numeroase poeme lucide, amare, din care emana o tandreţe mereu contrariata de banal, dar si un ton viguros – plin si nesfarsit care surprinde drama reala a implicării dincolo de cuvânt in existenta. Angela Nache scrie acum o poezie concreta insufletita de o agitaţie nervoasa caracteristica, de „frisonul clipei”, aglomerând cu voluptate si nelinişte destule detalii de decor obişnuit  uneori domestic, dar numai pentru a se însingura si mai mult. Marcata vizibil de singurătate, se consuma cu fervoare in decepţia asteptarii, intr-o epuizare fara odihna; la care se adaugă imediat „neodihna  cuvântului”. Sentimentul vietii e puternic, insa nu euforic dând senzaţia stranie, fantastica, de încordare intensa la limita răbdării nervilor („Trăiesc, inca exist cu risipire...”) Toate acestea sunt calitati înnăscute, nu mimate. Despre Angela Nache, talent adevarat, care infirma multe dintre prejudecatile debutului in poezie, vom mai auzi.

 

CORNEL MORARU / VATRA / ianuarie 1984

 

 

 “DAMNATA” LA FERICIRE

Scrise cu dezinvoltura si inteligenta, cele mai bune dintre poeziile Angelei Nache (Miraculum, Ed. Dacia – Cluj Napoca, 1982) construiesc in mod remarcabil un univers al bucuriei simple,casnice. Poeta are darul de a exprima in feluri atragatoare un sentiment special, in care se amesteca iubirea calma, nostalgia usoara (totalmente straina de abisurile deznadejdeii, lipsa de incertitudine in ceea ce priveste viitorul, discreta, totdeauna scurta exasperare in fata diverselor manifestari inerente ale entropiei sociale. Este sentimental de mama tanara, probabil cel mai curat si in acelasi timp cel mai deplin din cate exista. Poezia care rezulta din exprimarea  lui este una a faptului împlinit sau si mai bine spus, a miracolului împlinit. Iata poezia care da titlul volumului: “Ploaia si nasterea firului neted de grau/Eu nascatoarea de fiu/Dezvelind copilul meu viu/Ce rara-ntalnire/Ce grava-l pastrez pe genunchi/In tremurul mâinii, al pieptului plin/Febra-ncercarii din/Necuprinsul vietii si mortii/Biruite in doi/Ce-as fi putut sa mai murmur/Toate-ale lumii sunt moi si usor/Daruindu-se bratelor mele/Uriase si grele in suflul uimitei taceri/Frumusetea si pacea cu care/Intr-o mare de grau/Ma aplec inspre fiu/Si-l invat langa zori sa porneasca...”
Un oarecare zgomot de fond retoric se aude, dar in ansamblu poezia este autentica. Derivata din sentimentul despre care am amintit mai sus este si poezia cuplului. Sotul, cum insasi Angela Nache se exprima, in unul din poemele sale sfarseste  prin a deveni unul din copiii sotiei sale: „Sub talpa si pasi asezati, pamantul, popasuri visate/Curata femeie de langa barbat/Voindu-se unul pe altul aproape/Cu mâinile lor minunate/Se cauta-n ziduri înalte de soapte/Se-ntampla o taina/se-ntampla o noapte/In aburii genelor lor impacate/Cat mai sus ori mai jos de câmpie ori munti/Se poate pluti/Cat întoarceri pe o perna de aer/In el se vor zbate/pamantul alege cuvântul nespus/Cu care ne-mbie la sine/ - /Maduva calda/La ceas de rodire a pacii cu care/Barbatul isi cheama alaturi femeia/barbatul – copil si palmele sale/Rugatoare pornire de rug/peste suflet si trup....”
In mod special originale mi s-au parut a fi poeziile in care Angela Nache, cu o simpatica lipsa de complexe poetice, recurge la o recuzita casnica, încercând astfel sa figureze interesantul sentiment de limitare-nelimitare a unei mame, careia, personal, nu prea mai are ce i se întâmpla, dar care, prin copiii sai, are la dispozitie infinite  virtualitati. Este semnificativa din acest punct de vedere, poezia intitulata Ruga, din ale carei versuri se ridica, sovaitoare dar plauzibila, o anumita filozofie a bucatariei ( expresia nu are nici o nuanta ironica): „Tot mai putine aripi ce aer adanc/ Cate meandre pana la viata-nspumata/Tot ce se-aseaza-n dulapuri, pe mese/Nu difera demult/Diferenta de cateva ierburi si de/Culoarea stranutului in ploi/De zahar si sare/cand combinatiile cer vreo schimbare/as putea spune: iata-ma treaza/Foamea suie încet de la brau/Adevarurile mele se lasa-nghitite/E totuna cu a fi spanzurate/Zile brodate-n cristalul legumei/Supele dulci astâmpara setea/Comestibile droguri plutesc/Intr-un sant impasibil de sos/Ce timida inot/in lumina rugii teribile:/ Sa fie odata duminica-n numele/acestor palide stele de sort/Umarul meu (siguuur si singur)/Va leagana/Gurile-acestea nu se deschid decât sa se umple/Vocea mea ce patina ciudata/ Cândva chiar credeam ca ma poarta/Culeg ierburi mirositoare/Semn ca-s pusa pe fapte mari”.
Remarcabile si cateva poezii in care sunt captate sugestiile contradictorii ale marelui oras.Mai putin reuseste poeta atunci când abordeaza un ton elegiac. Este firesc sa se întâmple asa, fiindca insesi poeziile sale ne arata ca fiind „damnata” la fericire.

 

Voicu Bugariu / 19 fevr.1983 / Luceafãrul

 

 

"Femina"
Editura Dacia, 1985

 

Femina

PORNIND de la titlul acestei carti de versuri (a doua in evolutia autoarei), cititorul s-ar astepta, deductiv, sa se intalneasca, mai mult sau mai putin, cu o poeta ce cultiva o calofilie lirica, in primul rând erotica. Dar citind cartea, nu descopera nimic din toate acestea, versurile Angelei Nache revelând, mai degraba, conditia umana a femeii moderne: chiar primul ciclu de poeme este intitulat „Conditie”.
Angela Nache scrie o poezie cursiva, in frazari voit prozaizate, urmarind sa prinda intr-o imagine sau un sir de notatii, acel inefabil al vietii, exprimat cu autenticitate. Iata, spre exemplificare, un poem familial: „Mananca de pe masa cu paine/Bea lapte, fa-ti lectiile, aspira praful/Nu te hârjoni cu Catalin, nu deschideti usa/La nimeni, dormi, citeste povesti, te sun/Pe la cinci de la scoala/Iti aduc ceva daca esti cuminte/Nu umbla cu chibriturile/Deschide televizorul/Nu fa faramituri/Daca iesi afara ia-ti cheita la gat/nu te sui in corcodus/Cumpara paine, ia-ti covrigi/Joaca-te-n fata blocului/Nu tipa in scara ca ies pensionarii/Si te implor/repeta tabla inmultirii...."
(„Biletelul de pe masa”).
In „Femina” se înregistreaza aproape un dicteu, o poezie a documentului de viata a carui forta de transfigurare nu consta in imagism, ci in expresia cruda, in setea de real, a apropierii dintre cuvinte: iata si un comentariu egal cu „ars poetica”: ”Poezia de azi nu face parada de vorbe/se deda schimbarii la fata a pamantului/Dintr-un punct fix, cenusiu/Chiriasa la bloc, instalata”.... („Scara B, apartamentul 3”)
Cel de-al doilea ciclu al cartii (Plante agatatoare) adauga in discursul liric al conditiei umane a femeii si neliniste erotica; astfel, dragostea e un elixir de taina, o chemare initiatica, o stare consemnabila nu prin romantice madrigaluri, ci prin notatii pure ce tin de o ceremonie enigmatica: „Ce freamat fumegos pastreaza gandul/privirea creste-ntepator cum arzi/De dragoste robita si cum pieptul/Respira taina, norocosul pas/Cand din vazduh pricepi azima ierbii/Incendiul senzual, atatea veri/Chemarea furtunatica a firii/Dezlantuind magnetice poveri/Ma-nbratisezi/Si-n vântul plin asprimea/Semintei ce surpa-n calde corzi/Cat pleoape moi mai stapânesc lumina/Mircauloasei odinioara nopti/Se cer inlantuirile strigate/Cum se cuvine-acolo-n trupul bland/Aprind carbuni si raspândesc ofrande/Lumina grea, lucios necunoscut..” („Sub pleoape”)
Versurile din Femina sunt cu precadere momente de introspectie, de cautare a celuilalt eu sunt aventuri interioare relatate printr-o traducere simbolica facuta fara martori din afara, pentru ca „fiecare om isi este un martor suprem”, cum o spune poeta. Femina e un toast la un banchet emblematic al singuratatii, sentiment din a carui capcana se poate iesi cu greu, dar totusi, se poate: „Clipele rare când soarele-mi cere chipul/Invelindu-L in auru-i cald/vara moarta in cristalele corpului/Granitul dintre umerii sigurantei/Vraja anotimpurilor/Cand perdeaua de fum a tristetii/se deschid largi porti, roz ferestre-/promisiuni îmbracate –n catifelele aerului/In care vrajita, deodata,/Pot înnebuni de iubire fara nici un tel anume/Marea padure a vietii se pierde in infinit/Azi sunt in livada spre muguri/Imi dau viata sa fiu numai dragoste!” ("Renastere")
In lirica feminina de azi, versurile Angelei Nache sunt o surpriza pozitiva, atragând atentia prin sinceritatea marturisirii, prin sobrietatea cu care exprima o biografie contemporana, prin anticalofilia lor constanta.

 

Emil Manu /27 martie 1986/ România Literarã

 

 

"Dolor"
Editions Clapàs, 2007

 

O mare poeta revine la literatura

Splendidul lirism de masuri singuratice care, in anii 80 , impusese vocea de un straniu ascetism sufletesc a Angelei Nache se intrevede azi in reformulari de viziuni noi , si mai largi, pe care , dupa o tacere de aproape douazeci de ani , poeta le infatiseaza in volumul ” Dolor” care insemneaza revenirea la literatura a unui scriitor ce merita un loc definit in tabloul literaturii recente unde asezarea valorilor in proportiile naturale se va face candva si nu foarte tarziu. Despre aceasta creatia s-a vorbit odinioara si se va vorbi si acum, fiindca opera , chiar neimpunatoare prin cantitate, are greutatea marilor prezente estetice ce nu afirma doar ” precursoratul ” ci constructia definita , diferentierea, unicatul.

 

ARTUR SILVESTRI / 29 ian 2008/ Luceafãrul românesc on line

 

 

Tu scrii despre dezmoşteniţii lumii, despre necăjiţii deopotrivă fizic şi moral, poezia ta fiind totodată puternică şi sfâşietoare, pentru că te inspiri din viaţă, din ceea ce ai trăit (”…parce que tu es une artiste qui tire son inspiration de son vecu“). Sunt, iată, câteva consideraţii extrase din corespondenţa electronică a lui Joe, muzician şi literator american, adresate Angelei Nache-Mamier, după ce , se înţelege, îi va fi parcurs poetei cartea recentă, prima, dacă nu mă înşel, de la expatrierea ei, acum două decenii, în Franţa. Este vorba de Dolor, un volum bilingv, român-francez (traducerea din română aparţinând autoarei şi jurnalistului Pierre Mamier), tipărit la Editions Associatives Clapas (”à Millau en novembre 2007″). Din câte ştiu, poeta nu respinge aceste calificaţii, le întăreşte, deja va accentua nota sediţioasă a versurilor: acestea ar trebui percepute aşadar ca o revoltă, ca “un pumn în inerţia acestei lumi surde şi egoiste”. Aflându-se, cum mărturiseşte, “într-un culoar straniu” e interesată, în aventura ei existenţială, de (cum ar zice Norman Manea) “deporta“: în Hexagon, ieri, maghrebienii, tot acolo, dar şi pe alte tărâmuri ( în Italia, Spania), ţiganii aceia ne(-)legiuiţi - români şi de alte cetăţenii – potopind, ca lăcustele, teritorii spornice; mai înainte, altă dată - se ştie - fuseseră în situaţie evreii ori indienii paria, într-o vreme imigranţii secolului al XIX-lea sau germanii din România în timpul sovietizării etc. Dar cine nu are, se întreabă poeta, necontenit “golgota sub călcâie”, cine să nu viseze încă lumile făgăduite, cine să nu-şi îngăduie ispita, rătăcirea, sacrificiul ? Un poem reprezentativ în acest sens e Ciumaţii (subintitulat ironic Călătorie la capătul drepturilor omului 1989-200…): “Lumea promisă nu îi aşteaptă/Nirvana, Nirvana/Ochiul în vid al destinului/Pândeşte/Aceste orizonturi,/Aceste întinderi de pământ/Aparţin la o mulţime de oameni/Legitimi ai acestei lumi/Rătăciţii sunt în afara sistemului/În afara dragostei,/Eternităţii/Arca lui Noe/Se îndepărtează pe un fluviu de sânge/Canibalul Timpului/Aceşti copii ai întinderilor de pământ/Aceşti oameni legitimi ai lumii/Nu mai ştiu de unde vin/Şi ce se va alege de ei/Se aşează chirciţi pe vine. Derutaţi/În Celulele de Deportaţi/Lăsându-se jefuiţi de călăii/Îngerilor lor păzitori”.

Din promoţia optzecistă, Angela Nache a debutat totuşi, în acelaşi deceniu, izolată de grupurile autoconstituite, solidarităţii, aşa-zicând, de cislă, de sumă ea le-a preferat solitudinea – însingurarea, desprinderea. Va cultiva premeditat, cel puţin în Miraculum, prima ei carte, resursele platitudinii, celebrând amar şi ironic totdeodată ritualistica domestică, înfăţişările gospodăresc culinare ale feminităţii. Nu va ignora prin urmare concretul cotidian, căutând dincolo de superficia prozoasă şi nesimţitoare, prin menţiuni provocante – din care nu va lipsi zeflemeaua uşoară – ,semnele vitale, palpitul trăitului, mai degrabă substanţa semnificatoare. Temele vor purta de aceea, când şi când, marca transcendenţei (vezi aci pomul-altar, adventul, arca, Christosul mângâietor, divinul ce consolează etc.), ele sunt adică strecurate dincolo de provocările cotidianului şi contingentului. Ca optzeciştii - fireşte, în ce vor fi având ei reprezentativ – Angela Nache oferea atunci o mostră de poezie, să-i spunem, democratică.

“Accentul de revoltă al cărţii” recente ( pe care-l remarcă prefaţatorii volumului Dolor, Anne şi Frederic Miquel, scriitori din Montpellier), “viziunile revelatoare” să însemneze oare o despărţire a Angelei Nache-Mamier de poezia ei anterioară ? Dar atracţia pentru nespectaculosul proximităţii umane, devoalarea acesteia, fără de încântare şi fără de ură, din scriitura optzecistă, nu exclud totuşi răzvrătirea – aceasta va fi doar ascunsă în declaraţia aceea nonafectivă, o depoziţie neutră în cauză, de, mai curând, insistenţa pe nota, intenţionat ternă, cu care sunt percepute conflictele umanităţii imediate. De altfel, un exemplu din poetica de început a scriitoarei – nu fără de marca politică a perioadei - dezesperarea românului sub comunism (acest “ brand” face, în întregime, conţinutul întinsului poem Postfaţă. Examene la oral/20 de ani după Ceauşescu/) - e prezent, iată, şi în cuprinsul volumului de faţă: “Ani ’supe, ciorbe, cărucioare’/ Vase spălate, salarii,/Curăţenii generale,/Cuminţenie câştigată din mers/La întâmplare,/Ani de adoraţie oarbă,/De credulitate,/Ani de şorţuri în jurul taliei,/De ciorapi rupţi,/Sub rochii melancolice,/Ani ca muguri în floare, palizi/Şi trădări/Ani îndureraţi pe viaţă, pe moarte,/Vise roz, speranţe îmbujorate,/Ani înaripaţi şi nestăviliţi,/Înveliţi în dragoste…/Toate acestea au dispărut/Vociferând,/Hohotele de damă/Au golit inima,/De sângele-i vorbitor,/Palpitant”(Bis repetita).

O notaţie ingenuă, fără pretenţia scriiturilor severe şi sârguincioase, fără de secrete numai în silă ebruitate, împlineşte în lirica de azi a Angelei Nache-Mamier o poezie a cotidianului din care nu lipsesc accentele dolorice şi, în acelaşi timp, aţâţătoare; critice, în bună măsură protestatare.

 

A.I. BRUMARU / 06 Februarie 2008 / Luceafãrul de ziuã *on line

 

 

"Celebratio"
Editura Kogaïon, 2008.
In curs de apariţie

 

Celebratio

Le splendide lyrisme, à la mesure singulière, qui, dans les années 80, avait imposé en Roumanie, la voix d’un étrange ascétisme intime d’Angela Nache, d’une étonnante acuité dans« Miraculum », et  qui se poursuivait dans « Femina » (qui aurait pu être vue comme un manifeste d’orientation esthétique nouvelle, car la poétesse s’attribuait l’initiative d’un courant nommé « femellisme », pas encore mené à son terme), se retrouvent dans sa création française la plus récente. Les attitudes antérieures se retrouvent ici reformulées en de nouvelles visions, plus larges, que la poétesse, vingt ans après, présente dans les volumes « Dolor » et « Celebratio », lesquels consacrent  le retour à la littérature d’un écrivain  qui méritait une place bien définie dans le tableau de la littérature roumaine où la reconnaissance des valeurs dans leurs proportions naturelles se fera un jour prochain. De son œuvre, on a parlé dans le passé. On en parlera encore aujourd’hui, car cette œuvre, si elle n’est pas imposante par la quantité, a le poids des grandes présences esthétiques, qui s’affirme non seulement comme précurseur mais aussi comme auteur d’une construction bien définie, différente et unique. La poétesse  dont la place est assurée dans la littérature de son pays d’origine, devrait s’affirmer dans sa deuxième existence littéraire, avec son lyrisme original et impétueux qui  est sa marque personnelle indiscutable.

 

Artur Silvestri, président d’honneur de la « Ligue des Ecrivains Roumains » .
(Quatrième de couverture « Celebratio » 2008.)

 

 

Une poésie salvatrice tout autant qu’un cri du cœur.

Roumaine, femme, et poète: au travers de ses trois composantes, Angela Nache Mamier livre un très bel hommage à son pays, ses racines et ses ancêtres, ainsi qu’à la Vie toujours porteuse d’espoir et de lumière, en une lyrique parfaitement achevée et contenue, toute en dignité et clairvoyance loin des clichés et de tout sentimentalisme débordant. Célébration et témoignage tout à la fois, empli d’humanisme, ancré dans la réalité comme l’est notre pain quotidien. Une poésie salvatrice tout autant qu’un cri du cœur.

 

Nicole Pottier.
(Postface « Celebratio » 2008.)

 

 

O celebrare a “femelităţii”

 

Faină fată România, şi misterioasă. Trăind într-însa, adică nescoşi pe-afară, suntem de parcă nici nu ne-am născut, darămite să-i pipăim misterul. Ah, Românie, eternă şi misterioasă e coapsa dumitale! Fă bine, fata noastră, şi naşte-ne la pătrat, la cub, la infinit; aruncă-ne-n lume, ca să te iubim, să murim de dorul tău. Pentru că, de departe, toate cele arată frumos. Cam aşa s-ar putea rezuma relaţia „femellismului” cu patria mumă.

 

CELEBRATIO / Ma Roumanie mystérieuse, această plachetă lirică amânată a doamnei Angela Nache-Mamier, poetesă roumaine, naturalizată franceză în veacul trecut, are pe copertă un cimetier, cimetierul „buiac” de la Săpânţa. În puţine pagini, Angela Nache-Mamier scrie o amplă scrisoare nostalgică, în fond, nostalgia este un sentiment recomandabil României personale, intime şi profunde, grave şi mereu ultragiate.

 

Această CELEBRATIO consacră un termen cu valoare etică, filosofică şi,de veacuri, religioasă: „Fémellisme (femelle, femme, genre féminin)”. În puţine cuvinte, femelismul, de la substantivul femelă, termen scientific consacrat de zoologie (mare disciplină zoologia asta!), e manifestul femeii-mamă, femeia generoasă, femeia de reproducere a speţei umane, care este păstrătoarea sentimentului matern, cvasiferoce (vezi Capra cu trei iezi de Ion Creangă), în ordinea nobilelor păsări şi patrupede. Duioase mamifere!

 

Apariţia Angelei Nache-Mamier se deschide cu o punere în temă: Le fémellisme, un probable manifeste littérairre / Femelismul, un probabil manifest literar. Poetul, pentru această poetesă, este un individ încercat (cazul de faţă: o insă…), neînrolat în „bande literare”, în afara spiritului de „comando” caracteristic cel mai adesea unor generaţiuni literarii, mai vechi sau mai noi. În fine: „Viaţa unui creator nu poate fi rezumată şi adevărul fiecăruia îi aparţine, relativ sau derizoriu.”

 

Considerând femelismul „propria direcţie, sensul dintru începuturi”, Angela Nache-Mamier îl diferenţiază de feminism. Feministele sunt „prea masculine”, „psiho-rigide”. Adevărat. În schimb, la femelliste se află într-o relaţie complementară, de egalitate, cu bărbatul. Ea este „regina crătiţilor”, „născătoarea de copii”, trăieşte cu două sute la oră, îşi asumă cotidianul. Manifestul afirmă respectul pentru mamă, menajeră, femeia de reproducere.

 

Aşa cum nostalgia este un sentiment eminamente romantic, Angela este substanţial romantică, una care se şi recomandă neo-romantică. Nu e simplu să mărturiseşti iubirea pentru două ţări şi să rămâi în continuare scriitor român. De expresie franceză.

 

Romanticul este agitabil prin cultură, receptiv la cugetarea adâncă. De aceea, mai toate textele poetice din Celebratio poartă motto-uri frumoase. Traducem unul din Emile Cioran: „Singura lume adevărată este lumea primitivă, în care totul este posibil şi nimic nu se actualizează.” Poemul care-l poartă, Angélus, ca o pictură de Corneliu Baba, expune ţăranul care „sparge o ceapă”, o consumă cu slănină şi pâine uscată. Are doar trei dinţi, se uită la pământul crăpat, este un sfinx umil, doborât de oboseală, şi aţipeşte „În braţele acestor nobile / Căpiţe de fân.”

 

In memoriam este poemul amintirii. Amintirea celor plecaţi: „Cei care au plecat, / Nu-i mai vedem, / Nu-i mai auzim / Poate răspunsul lor va reveni / Pe cei care au plecat / Nu-i vom mai vedea / Nu-i vom mai auzi.” Versurile evocă părinţi şi bunici. În evocarea tatălui, poeta preferă un motto din Chang-Wou-Kien: „Cu gesturi mari, el se îndepărtează în noapte. Avea aerul de a culege stele.” Albert Camus susţine iubirea pentru origini, strămoşi: „oublier les ancêtres c’est être un ruisseau sans source, un arbre sans racine”. Un poem se intitulează Ploaie de mălai / Pluie de farine de maïs.

 

Marile catedrale sunt „rime în vânt”. Occidentul este „o lume-bisturiu”. Peisajul cotidian francez nu omite copilul ţigan din România, care abia a părăsit „fustele mamei sale care cerşeşte”. „Fetele Estului” vânează „banul murdar”, se prostituează de nevoie, dar nu visează decât la „întoarcerea în ţară”.

 

După cum notează şi postfaţatoarea emoţionantei plachete, Nicole Pottier, culegerea Angelei Nache-Mamier „este o celebrare a Vieţii şi în acelaşi timp un cântec de dragoste adresat României autentice”.

 

Petru M. Haş.
(Arca nr. 10-11-12\2008, REVISTĂ DE CULTURĂ ARAD)

 

 

 

Angela Nache Mamier :
Le Femellisme, un probable manifeste littéraire

 

La vie d’un créateur ne peut pas être résumée ou expliquée. La Poésie est partout et la vérité de chacun lui appartient,relative ou dérisoire. La poésie m’a appris qu’elle est «chemin intérieur » , «quête de spiritualité», qu’elle ne survit pas toujours aux « bandes littéraires » et à leur esprit « commando ».Des groupes littéraires se font et se défont, mais à un moment donné on s’éloigne sur la pointe des pieds,on cherche sa Voix, on traverse son désert…
Petit à petit, dès mes débuts, j’ai senti que je prenais un sens, une direction que j’ai appelée intimement Femellisme (femelle, femme, genre féminin…)
Tous mes poèmes tournaient de manière répétitive autour de notions récurrentes, d’interrogations torturantes, au sujet de mes révoltes ou de mes convictions.
Une  femelliste n’est pas une féministe, elle reconnaît l’auteure qui se sent capable de ne pas « singer » les muscles linguales masculins, elle se sent l’égale de l’homme, sans aucune envie destructrice .(à l’opposé des féministes trop masculines et psycho-rigides à mon goût).
Elle assume pleinement l’archétype de la Mater Universalis, tigresse moderne, reine des casseroles, génitrice d’enfants, féminine, moderne, qui vit à 200 à l’heure, assume un quotidien (dans tous les coins de la Terre ) avec la même abnégation et dignité.
Mes débuts littéraires (par concours) sous Ceausescu ont eu lieu par miracle ! Des gens d’exceptions m’ont ouvert l’esprit et j’ai pu choisi le chemin des Justes même s’il était risqué (pour ne pas servir agenouillée un régime de terreur) .
Ces modèles d’esprits ont servi d’électrochoc pour mes « hérésies », et les prises de risques (Cénacle 19, Astra, mes recueils Miraculum ou Fémina). A mon arrivée en France (2 ans avant la chute de Ceausescu), avec deux valises, deux enfants, deux livres et deux manuscrits chiffonnés (les rebelles n’étaient publiés que très rarement…) j’ai choisi le retrait, la discrétion, j’ai débuté mon intégration, processus jamais fini, mais plutôt réussi, heureusement…
Il fallait que je vois clair, car sans la clairvoyance et la sincérité on ne peut pas être un messager viable de la poésie…Il fallait que j’accepte mes nouvelles racines, que j’approche mes deux pays(d’origine et d’adoption), pour les mettre en quelque sorte à égalité, comme un aveu d’amour pour tous les deux…eux qui ont contribué si merveilleusement à ma naissance et à ma renaissance. Presque deux vies en une !
Tout cela a pris du temps …j’ai compris que je reste un écrivain roumain. Etais-je chanceuse d’appartenir à deux cultures riches ? Mon discours devenait cette somme-là, sentimentale, sauvage, farouche, émue par le Nouveau Monde sans oublier l’Ancien,vivre avec  les deux au quotidien ..Je devais montrer celle que je suis, et celle que je suis devenue après un tel saut existentiel déchirant dans l’inconnu. Finalement j’ai pu observer que je n’ai pas beaucoup changé, je suis restée fidèle à mon « femellisme », plus sensible encore aux souffrances humaines, aux vies brisées, à l’injustice et à l’intolérance. Toujours  sur le ton d’une émotion contenue, grave, sèche, qui poursuit une force d’impact, sous un angle nouveau, dans un noyau affectif enveloppé d’ images qui « racontent » qui « suggèrent » qui diffusent des correspondances …
Les mêmes thèmes majeurs, des mythologies en filigrane sur l’oppression ancestrale des femmes, les réformes superficielles et lentes pour améliorer leurs vies, la misère matérielle, spirituelle et sexuelle, le respect pour la mère, la ménagère, la procréatrice…(considérée dans certains coins de la planète, que ce soit en France ou en Roumanie, comme un instrument sexuel à la disposition d’un mari –ou parfois un maquereau- ce qui est encore plus grave !)
Ainsi mes poèmes deviennent toujours des variantes de mes révoltes, de mes attentes - mes insubordinations muettes qui se libèrent par l’écrit.
L’arrivée en France  a précipité encore plus ma prise de conscience, la démystification des normes dominantes. Je déteste la femme mise en infériorité (et pas seulement), j’exalte son exceptionnel apport à la beauté du monde, je ne peux pas rester indifférente car Elle est la VIE .
Les incohérences de la vie de couple, de la vie sociale ou politique m’interpellent. Tout va trop vite ,( y a t-il danger ?) je ressens tout à la fois un attachement fort au progrès qui me fascine et un besoin mélancolique de tout garder de mon passé. Comme un néo-romantisme, une envie de dénoncer une certaine violence si  évidente envers les femmes. J’ai cette hypersensibilité dans les neurones, elle fait partie de ma conscience femelliste !
Je rêve, et je le ressens instinctivement, que peut-être une Femme trouvera la solution d’urgence sur le seuil de la planète bleue, si fragile…Le Femellisme, une disposition livresque imposée par mon Temps à moi, mon vécu à cheval entre une dictature et une démocratie -un désir intense d’une vie, qui après un tel accident biographique (la dictature) défend bec et ongles les valeurs universelles de l’humanité, si étranges, si différentes, mais toujours surprenantes. J’avoue et j’assume une quête d’originalité voulue (à tout prix) et tant mieux si  elle est parfois « naturelle ».
Une poésie qui regarde la vie droit dans les yeux, avec enchantement, sans plus jamais avoir à les baisser, pour que rien de l’anima mundi ne lui échappe !

 

Angela Nache Mamier